Povestea unui text scos de la răcoare

Şi a trecut un an de zile de când am încercat Londra cu degetul. Apoi am urcat pe tren cu unul dintre cele două trolere voluminoase pline cu ţoale şi am ajuns în orăşelul ăsta din sud, între mare şi pădure. Cu Isle of Wight înfiptă ca o broşă pe o vestă de catifea… (acolo încă nu am ajuns până acum).
Prin primăvara lui 2011, încă proaspăt ieşită din iarnă, îi trimisesem lui Cosmin Perţa, redactor-şef la Editura Tracus Arte, un fişier word. Fişierul hibernase multă vreme în laptop, ca un hârciog care a uitat să se mai trezească. Luasem deja hotărârea să plec din ţară şi parcă era păcat să-l condamn la adormire pe perioadă nelimitată.

Aşa că i-am trimis fişierul lui Cosmin, care spusese că vrea să-l vadă. Îl ştiam ca pe un om onest, fără ascunzişuri sau fiţe, aşa că mă bazam pe un răspuns sincer şi clar. Până la urmă, aşteptând şi aşteptând, aproape că am şi uitat. Cine ştie cu ce s-o fi prins şi el, mă gândeam, de nu mi-a mai dat nici un răspuns. Ca să-l văd, într-o zi din vara trecută, pe messenger. Uau, Cosmin Perţa pe mess.
Nu se întâmplase nimic altceva decât că eu nu am citit niciodată răspunsul lui către mine, pe email. S-o fi rătăcit în spam (am un mail de yahoo încărcat cu toate prostiile de nu-i adevărat). Cosmin mi-a retrimis mailul iniţial (uite de ce e bine să poţi lucra cu oameni ordonaţi, când vine vorba de cărţi, literatură, poezie, că acolo parcă ne e mai uşor să fim cu capul în nori). Am râs şi eu de mine: era un răspuns aprobator, cu două variante, deci aveam şi de ales.

Am ales atunci să aştept până în primăvara aceasta. Ce să aştept? Momentul ca „Sora de război” să iasă din pivniţa unde o lăsasem să înţepenească.
Mult mediatizatul 2012 m-a luat cu heirup şi nu mi-a mai dat drumul până acum. Muncă peste muncă, schimbări, potriveala de acasă cu cea din târg, zici c-am intrat în pădure şi am pierdut cărarea. Aşa că, după ce Cosmin îmi spusese că se va apuca să lucreze şi pe volumul meu, timpul trecând, iar am zis că… cine ştie. Şi iarăşi mi-a răsărit „Sora de război” ca o cometă venind dintr-un gol de aşteptare şi lovindu-mă frontal. M-am trezit cu pdf-ul şi coperta în mail, împreună cu precizarea că mai am câteva zile să arunc o privire şi să mai fac vreo corectură ceva.

Venită mereu pe neaşteptate, „Sora de război” m-a prins într-o perioadă în care orăşelul meu englezesc nu vrea să mă lase să plec. Dar nu e nici un capăt de lume. Important este că ea iese la lumină, la Editura Tracus Arte. Că volumul meu îngropat fără plângere se scutură acuma de praf şi mucegai şi este gata să-şi lustruiască armura.
„Sora de război”, o balerină în armură. O Jeane D’Arc de Bucureşti, cu poante de aluminiu şi picioarele răsucite, cu bagajul femeii în luptă cu oraşul mecanizat şi alienant, un fel de purgatoriu fără alternativă.
(…şi când te gândeşti că acum locuiesc într-un apartament mic şi luminos, împreună cu un ficus, un exemplar de Joseph’s Coat, un trandafir galben sub calendarul meu „Country Rose” de tip planner şi cu o Kalandiva pe pervazul de la dormitor… cât de departe e Bucureştiul mutant… şi totuşi nimic din lupta cu oraşul nu s-a stins şi nu se va stinge vreodată, doar arde în alt fel…)

Teorii personale

Citim beletristică, psihologie şi ştirile zilei. Ne uităm la filme de autori, filme de Hollywood şi câte o producţie dintr-o ţară precum Mongolia, unde nu ştiam că există cinematografie. Prindem de la colegi de muncă şi prieteni, până chiar şi de pe facebook. Ne-au spus părinţii, mătuşile şi vecinii de când eram doar nişte dopuri de oameni. Ascultăm la câte un curs şi apoi completăm cu bibliografie. Facem colecţie de citate sau doar reţinem ceva fugitiv, ca din zbor. Apoi le lipim cap la cap sau coadă la coadă sau coadă la cap, cum ni se pare nouă că se potriveşte mai bine, şi iată teoriile personale.
Toţi avem teoriile noastre despre viaţă. Despre moarte. Despre iubire şi sex, despre durere şi plăcere, despre viitor şi trecut, despre aşteptări şi certitudini. Cam despre orice contează pentru noi. Cu teoriile astea ne alimentăm, ne aşezăm universul în minte, ne construim realitatea în propriul cap şi ne ordonăm rezultatele. Ba chiar sunt foarte bune la un pahar de băutură cu prietenii, cât încă alcoolul nu ne-a scos de tot din spaţiul propriilor teorii şi avem chef de dezbătut cu alţii.

Teoriile se aseamănă între ele şi pot fi adunate sub câteva umbrele. Să ne gândim doar la teism şi ateism, la iubire ca act mistic şi la iubire ca rezultatul unor procese chimice din corpul uman. Dar, ca să nu mai bat câmpii mult, oricât de mult mi-ar plăcea să o fac, am să mă îndrept acum spre climaxul acestui text.

Pentru fiecare dintre noi propriile teorii sunt cele mai importante. Dacă ştim asta şi ne ajută judecata, ne dăm seama că şi pentru omul de lângă noi e la fel, iar uneori convingerile lui nu coincid cu ale noastre. Să fie bine sau rău? Păi nu prea e nicicum. Devine bine sau rău doar când fie ne căutăm confirmare la alţii cu aceleaşi teorii, fie încercăm să-i salvăm de la viziuni care nouă ni se par pe lângă. Însă varianta asta din urmă e… uşor falimentară. De ce ar vrea cineva să fie salvat de la ceva ce funcţionează pentru el?

Atunci când stăm de vorbă cu un prieten şi-i povestim despre cum vedem noi lucrurile de cele mai multe ori nu facem prozelitism la propriile noastre convingeri. Pur şi simplu ne confesăm, căutăm o vorbă bună sau poate chiar o opinie din afară. Eventual, să vedem ce efect are asupra lui şi cum va percepe el. Să ne ferească sfântu’ însă de clipa în care începem să ţinem prelegi prietenilor… (I should really know about this one, ask my friends, bless them).

Cum Luna asta numită superLunăPlină (pentru că este plină şi este Luna plină cea mai apropiată de Pământ pe 2012) m-a cam năucit cu totul (puterea de concentrare spulberată uite-aşa, palpitaţii şi ameţeli, ce mai, o superbie), îmi rămâne doar să las teoriile baltă şi să mă duc să aplic un somn profund cu vise unduitoare.

Să tragem cu ochiul în bucătărie

Bucătăria englezească, cine n-a auzit de ea?
Dacă v-am prins atenţia acum, pot să las ironiile la o parte şi să trec la subiect. Care este, desigur, bucătăria. De toate felurile. În Anglia chiar găseşti aproape orice fel de mâncare te-ai gândi să cauţi, cărţi de bucate, bucătari care să o prepare, persoane pasionate, emisiuni tv şi reţete peste reţete. Iar asta se potriveşte de minune cu o plăcere pe care mi-am dezvoltat-o din ce în ce mai tare în ultimii ani: aceea de a găti. Deocamdată după reţete şi mai rar improvizând, probabil că nu mai am încredere aşa mare atâta vreme cât am trecut prin faza aceea de acum vreo doi ani când nu mai voiam să mănânc nimic prăjit, mai apoi am înţeles că ai la dispoziţie atâtea ingrediente şi condimente încât trebuie să ştii ce merge cu ce. Ori nucşoara şi coriandrul, curcuma şi chimenul, şofranul şi rozmarinul se învaţă pe rând şi cu atenţia cuvenită pentru fiecare.

Pentru englezii pasionaţi de mâncare rulează la tv o serie de emisiuni cu şi despre gătit. The Fabulous Baker Brothers, Come Dine with Me, Sunday Brunch, Hell Kitchen şi, bineînţeles, cele ale mult iubitului Jamie Olivier. Mare parte din ele sunt pe Channel 4, un post care se pare că şi-a gândit o grilă cu impact la public. Cunosc englezi care aplică o versiune de Come Dine with Me în grupurile de prieteni, se adună câte o seară la fiecare dintre ei şi fiecăruia îi vine astfel rândul să gătească şi să îşi distreze musafirii cum ştie mai bine.
Din toate acestea se poate deduce o adevărată cultură a gătitului, dar e oare de mirare? Când Londra este unul dintre cele mai cosmopolite oraşe din lume, nu cred că mai cască cineva ochii de uimire să afle că mâncarea din Caraibe, cea indiană şi cea italiană îşi dau întâlnire pe insulele britanice.

Înainte să plec din ţară, în răstimpul pe care l-am avut după ultimul meu job în Bucureşti, cel la revista Terra Magazin, am început să-mi selectez reţetele adunate din revistele româneşti. Bucătăria pentru toţi, Practic în bucătărie şi Bucătăria azi. Am avut timpul să stau să le copiez cu orele în bucătăria alor mei, uneori noaptea rămâneam singură în încăperea spaţioasă şi primitoare, televizorul mergea, era cald şi bine şi eu scriam cu pixul. Mi-am refăcut astfel şi antrenamentul la scrisul de mână, pierdut sau alterat în cei câţiva ani buni de jurnalism.
Acum gătesc deseori din cele două caieţele ale mele cu reţete, uneori mai iau câte ceva de pe net. Încă nu m-am atins de cele două cărţi voluminoase care-mi tronează pe frigider: „400 soups” şi „Around the World in 450 Recipes”. Mă voi avânta într-o zi şi voi ataca nişte preparate cât de curând, probabil invitându-mi şi prietenii la masă (săracii, iar trebuie să-mi suporte experimentele…). Şi când va fi fotograful dispus (sper joi, că de mâine migrez iarăşi la muncă, aşa cum migrează păstorii la munte), voi ataşa aici şi câteva imagini.

Acestea fiind spuse, tăiem panglica şi inaugurăm o nouă secţiune a acestui minunat şi fabulos blog, dedicată bucătăriei. De oriunde. De preferinţă, reuşitelor din bucătărie şi nu dezastrelor pe care le-ar refuza şi un câine hămesit. Şi pentru că iar plouă de rupe, prea multă ploaie până şi pentru Anglia în primăvara asta, un ceai sau o ciocolată caldă, ceva?

Anglia, o ţară fără amenzi şi fum de ţigară. Cu arome şi Bailey’s

Anglia a fost dură cu mine de când ne-am regăsit eu şi omul meu. Sau probabil că am fost eu dură cu mine şi acum, dintr-o rămăşiţă de rebeliune tinerească, dau vina pe ţară. Iar asta este în loc de scuză de persoană care iese dintr-o hrubă cam şifonată şi uşor jenată de apariţie… sau mai degrabă de absenţă.

Mi s-a întâmplat de două ori de când am venit aici să fiu salvată de la posibilitatea unei amenzi de 60 de lire. Cred că este minima pe care o poţi primi ca şofer. Minimă sau neminimă, m-ar fi usturat s-o primesc. Din fericire pentru mine s-a întâmplat să se nimerească în preajmă câte o persoană în vârstă care m-a avertizat cum că risc amenda. Aşa că am mutat maşina şi am scăpat. Din păcate azi, pe grabă fiind să prind un alt mijloc de transport, am urcat înapoi la volan fără măcar să-i mulţumesc domnului cu păr alb care mă informase asupra situaţiei. Mă gândesc că m-o fi iertat, pentru expresia complet nedumerită, încurcată şi nevinovată de pe faţa mea.

Şi a mai fost ceva săptămâna asta. În două ocazii m-am bucurat că mă aflu într-o ţară unde fumatul este interzis în toate spaţiile publice închise. Una a fost când i-am spus omului meu că uite, de când am venit pe insulă n-am mai inhalat deloc fum, nici involuntar, pentru că nici măcar în puburi nu se fumează. La care el că ok, fumul era unul dintre motivele principale pentru care nu-l trăgea aţa spre astfel de localuri, aşa că asta schimbă situaţia.
A doua oară a fost tot astăzi. Plimbându-mă prin Saxon Square în Christchurch şi trăgând cu ochiul într-o cafenea, am văzut pe o banchetă, în mijlocul unui grup, un tătic ţinând în braţe dop de copil nu mai mare de câteva săptămâni. M-a făcut să zâmbesc şi nu doar din instinctul ăla matern care-mi iese probabil şi pe nas. Care părinte nu s-ar bucura să poată merge în cafenele chiar şi cu un prunc, să se vadă în continuare cu prietenii la o vorbă şi la o cafea, să nu renunţe la viaţa socială doar din cauza nenorocitului de fum de ţigară.

Iar acum, fără nici o legătură cu nimic, la noi în lounge un adevărat colaj de mirosuri, arome, culori. Unghiile mele de un roz translucid, oja am adus-o din România cu aproape un an în urmă. Halatul meu de un roz fuchsia, ayyy, „the only way is Essex” sau pitziponceală de Anglia. Lumânarea de un roz pal cu aromă de trandafiri care arde pe ditamai masa ovală. Untul meu de corp cu afine de la The Body Shop. Şi ceaiul de cireşe cu scorţişoară, de la Twinings.
Şi o mică vinovăţie nevinovată: ceva mai devreme, Bailey’s cu aroma originală, pe care l-am sorbit întru relaxare din pahărelul cumpărat la set din charity shop.

Cu braţele larg deschise

Eu şi bunicii mei, bunicii mei şi cu mine.
Pînă nu de mult, doream să salvez lumea bunicilor ca pe o compensaţie pentru toate cîte le-au avut ei de îndurat. Doream să salvez atît lumea care a fost, cît şi lumea care nu a fost, dar care ei credeau că avea să fie. Cea pe care o visau cînd erau copii, apoi adolescenţi, apoi tineri căsătoriţi. Visele lor care nu s-au împlinit, suferinţele care i-au marcat, vieţi care ar fi trebuit să fie altfel, mai liniştite, fără atîta freamăt, fără dizlocări.
În lumea aceea credeam că mi-ar fi plăcut şi mie mai mult să trăiesc. O altă Românie, una de succes, mai scuturată de corupţie, mai după modelul vestic de prosperitate, mai cu alte mentalităţi, în care să se potrivit şi bucăţica mea de puzzle.
Mi-a trecut.

Nu a trecut legătura cu bunicii, cu cei din care mă trag şi de care mă leagă, pe lîngă ce este în sînge, şi multe altele nevăzute. Ea este în continuare acolo. Şi-a luat zborul însă dorinţa mea de a-i salva şi, implicit, de a-mi mîntui propriul trecut, un fel de viitor răsturnat, pe care nu l-am avut niciodată.
Mi-era o îngrozitoare milă de bunicii mei. Mi se părea de o tragedie greu de cuprins ceea ce li s-a întîmplat şi, cumva, mă înfruptam cu această tragedie. Guess what? Îmi vine acum, puţin, să rîd de tragediana din mine.

Au trăit războiul, şi-au văzut aşteptările, poate, date peste cap. Şi-au văzut regele detronat, au văzut bolşevicii atotputernici. Au trăit sărăcie, deşi unii dintre ei se născuseră în puf sau măcar avuţi, prin efortul părinţilor lor. Dar au trăit. Şi încă ce vremuri! Ceea ce memoria lor a ales să păstreze şi să transmită mai departe este, la urma urmelor, doar viaţă. Nu politică, nu proiecţii ale unei vîrste sau alta, nu fantezii. Uite un lucru atît de simplu, dar pentru înţelegerea căruia putem avea nevoie de o bună bucată de timp.

Aşa că astăzi, cînd încă vreau să scriu despre bunicii mei, îmi propun să păstrez ceva din viaţa lor. Lumea lor? Ha, un joc de lumini şi umbre pe un perete, la care un copil se uită seara, înainte de somn şi apoi visează.
Ce au trăit ei însă cred că merită dat mai departe şi simţit de cine va rezona. Într-un fel, astfel se poate închide şi cercul, împlinire nu sub formă de compensaţie, ci de îmbrăţişare cu braţele larg deschise.

Despre conştiinţă şi alinare

Tocmai am terminat de citit o carte. Nu mai ţin minte dacă este prima carte pe care am terminat-o anul acesta. Mai începusem Anii Virginiei Woolf înainte să plec în Anglia, dar nu am reuşit să o termin nici acum. Într-o zi poate o voi reciti cap-coadă sau poate nu.
Vă redau un fragment din epilogul cărţii.

„Gîndeşte-te la intenţiile tale, spune Bao Bomu. Ce e în inima ta, ce vrei să pui în ale altora. Şi, una lîngă alta, Ruth şi bunica ei încep. Cuvintele curg. Au devenit una şi aceeaşi persoană, de şase ani, de şaisprezece, de patruzeci şi şase, de optzeci şi doi. Scriu despre ce s-a întîmplat, de ce s-a întîmplat, cum pot să facă alte lucruri să se întîmple. Scriu poveşti despre lucruri care există, dar n-ar fi trebuit să existe. Scriu despre ceea ce ar fi putut să fie, ceea ce încă poate fi. Scriu despre un trecut ce poate fi schimbat. La urma urmelor, spune Bao Bomu, ce altceva e trecutul decît ceea ce alegem să ne amintim? Ele pot alege să nu-l ascundă, să ia ce e sfărîmat, să simtă durerea şi să ştie că va trece. Ele ştiu unde se află fericirea, nu într-o peşteră sau într-o ţară, ci în dragoste şi în libertatea de a dărui şi de a lua ceea ce s-a aflat în faţa lor tot timpul.”

Amy Tan – Fiica tămăduitorului de oase

Am adus fragmentul aici pentru că vorbeşte despre lucruri pe care le-am învăţat şi eu de curînd.
Alt lucru pe care l-am învăţat de curînd este că trebuie există doar ca un trebuie interior. Altfel, nu. Pentru că nimic nu se întîmplă din ceea ce conştiinţa nu a ales deja.

Noapte bună şi pe curînd.

drink me

De cînd nu am mai postat nimic, am uitat şi cum arată administratorul wordpress. Bine, mă alint, nici chiar aşa, dar… nu i-am simţit lipsa.
Cred însă că blogul, în care am investit ceva pînă acum şi al cărui nume înseamnă ceva pentru mine, merită revenirea.
Şi mai e o zi, şi mai e o noapte, şi…

(foto: x_muse pe deviantart)

your after summer wine

gîndurile
îmi încap într-o pereche de papucei
pe care să-i deşarţi
cu un singur bobîrnac

să rîzi tare
cu rîsul tău hotărît de bărbat
să mîngîi tălpile care vor juca
goale
pe cărbuni încinşi
gleznele împreunate cu limbă de foc
coapsele val
sprijinit de gene te cuprinde aburul
gurii
spui „deschide-te”
priveşti şi rîzi din nou
bărbia a luat forma mîinii tale pentru ca tu
să poţi umple răsturnată
cupa aceasta

rîsul
ascuns pînă la lacrimi
frunze desfăcute în părul covor
umbra ta grea de bărbat
amuţeşte foşnetul braţelor mele
zdrobeşte strugurii sîngelui meu
înălţimea la care cobor
cu un singur pas din gîndul nearticulat
la tăcere

zumzetul
mi se pierde ca prin somn
într-o singură bătaie
de inimă
de la mine la tine