Cu braţele larg deschise

Eu şi bunicii mei, bunicii mei şi cu mine.
Pînă nu de mult, doream să salvez lumea bunicilor ca pe o compensaţie pentru toate cîte le-au avut ei de îndurat. Doream să salvez atît lumea care a fost, cît şi lumea care nu a fost, dar care ei credeau că avea să fie. Cea pe care o visau cînd erau copii, apoi adolescenţi, apoi tineri căsătoriţi. Visele lor care nu s-au împlinit, suferinţele care i-au marcat, vieţi care ar fi trebuit să fie altfel, mai liniştite, fără atîta freamăt, fără dizlocări.
În lumea aceea credeam că mi-ar fi plăcut şi mie mai mult să trăiesc. O altă Românie, una de succes, mai scuturată de corupţie, mai după modelul vestic de prosperitate, mai cu alte mentalităţi, în care să se potrivit şi bucăţica mea de puzzle.
Mi-a trecut.

Nu a trecut legătura cu bunicii, cu cei din care mă trag şi de care mă leagă, pe lîngă ce este în sînge, şi multe altele nevăzute. Ea este în continuare acolo. Şi-a luat zborul însă dorinţa mea de a-i salva şi, implicit, de a-mi mîntui propriul trecut, un fel de viitor răsturnat, pe care nu l-am avut niciodată.
Mi-era o îngrozitoare milă de bunicii mei. Mi se părea de o tragedie greu de cuprins ceea ce li s-a întîmplat şi, cumva, mă înfruptam cu această tragedie. Guess what? Îmi vine acum, puţin, să rîd de tragediana din mine.

Au trăit războiul, şi-au văzut aşteptările, poate, date peste cap. Şi-au văzut regele detronat, au văzut bolşevicii atotputernici. Au trăit sărăcie, deşi unii dintre ei se născuseră în puf sau măcar avuţi, prin efortul părinţilor lor. Dar au trăit. Şi încă ce vremuri! Ceea ce memoria lor a ales să păstreze şi să transmită mai departe este, la urma urmelor, doar viaţă. Nu politică, nu proiecţii ale unei vîrste sau alta, nu fantezii. Uite un lucru atît de simplu, dar pentru înţelegerea căruia putem avea nevoie de o bună bucată de timp.

Aşa că astăzi, cînd încă vreau să scriu despre bunicii mei, îmi propun să păstrez ceva din viaţa lor. Lumea lor? Ha, un joc de lumini şi umbre pe un perete, la care un copil se uită seara, înainte de somn şi apoi visează.
Ce au trăit ei însă cred că merită dat mai departe şi simţit de cine va rezona. Într-un fel, astfel se poate închide şi cercul, împlinire nu sub formă de compensaţie, ci de îmbrăţişare cu braţele larg deschise.